Mic Dejun cu un Campion - Interview with Carmen Firan




Reviews in English

Rock and Dew

Carmen Firan’s poetic voice rings with qualities that are familiar to American poets. Beyond the tumult of politics and the drama of the past decade—though these have their say—the poetry of this generation is joined by strong linguistic and musical concerns. Since moving to New York, Firan has been writing poems that explore the new world. Her dual perspective enables her to offer fresh insights about the United States and about Romania, each mirroring some aspects that are poetically surprising. This book of poems brings an exciting view of life, love, and the meaning of existence, through the eyes of a renowned East European poet.

Andrei Codrescu

Who is Carmen Firan? A voice broken by exile like glass shattered against a rock. But all these pretty shards, in the naked light, said something, too, to this woman who can’t leave language alone; and patiently she gathered them, risking the cuts, to fashion a new, fractured voice for a New World because she was tired of being an old self trapped in an old country “who stands waiting on a train platform like a tree grown in the cracks of the asphalt”; and although she came to find new cities but found instead a sinking city like New Orleans, in which “shutters from colonial houses float downriver” and “coffins wrapped in Mardi Gras beads carry the last pharaohs of the food-can pyramids,” and saw herself “running voiceless through concentric waves,” she kept speaking and kept writing, even if it were just to describe the fact that “death swims on her back” and thus brought us the gift of her wonderful words that became the swirling pages of this wonderful book.

Bruce Benderson


Carmen Firan’s beautiful and powerful poems, charged with gloom and passion, recreate her struggles not only with life and love, with her history and ours (and “its bloody hangover of the senses”), but with the beasts of language, whether invasive or voracious or fugitive. In this war of words, armed with her “dialect of Old Angelic,” she indisputably wins.

Harry Mathews


Carmen Firan writes with knife-edge precision of our apocalyptic world. Firan would believe herself “invented to be masterless” but, like us all, is haunted by “yesterday’s household snake.” It is a world, at times, of deceptive calm where “death swims on her back.” It is a world of betrayals and deceit: it is, therefore, our world but rarely understood and rendered with such crisp clarity.

Edward Foster

Carmen Firan’s subtle yet vividly intense writings of the artist’s inner life range from Bucharest and New York to invented submarine and subterranean landscapes of mind. Mixed in with her bitter memory of an oppressive totalitarian society is her sparkling ironic wit.

Isaiah Sheffer

Carmen Firan has many voices - almost a choir - which she controls equally, be they lyrical or realistically uttered, ideas turning to poetry, and poetry breathing ideas. That's the strength and originality of her "Rock and Dew'.
Nina Cassian


Words & Flesh

Carmen Firan
Talisman House
PO Box 3157, Jersey City, NJ 07303-3157
9781584980605, $17.95,

No. 8 on best sellers fiction books on SDP List:

A woman of the world and prolific author of fiction and poetry, "Words & Flesh" is a collection of short fiction from Carmen Firan, a native of Romania who immigrated to New York less than a decade ago. Her stories reflect on her challenges growing up in an oppressive soviet country to shifting towards the freedom of America. A poignant picture, "Words & Flesh" is a fine collection of short fiction that gives a view of America from another angle.

The Midwest Book Review


Words and Flesh — Selected Fiction and Essays
Talisman House 2008

Seven stories and seven essays comprise Firan’s fourth prose collection in English. The stories — translated from Romanian by Mona Nicoara, Dorin Motz, Doris Sangeorzan and Julian Semilian — are as masterful and enigmantic as Kawabata’s shorter “palm-of-the-hand stories.” Half poetry and half prose (but never, thankfully, prose poetry), they spring from an impulse to “navigate the chasm” — that fraught and difficult trajectory between innocence and knowledge, life and death, basement and attic, old country and new: the place where true illumination and healing occurs. The vivid characters of these stories act as mediators of that zone, literal “go-betweens”: Dick the Eastern-European boiler man, a “delicate-boned giant” who loves small things (even the mice that populate his basement); Roscov the naturalized immigrant who falls in love with books but is disappointed by a charismatic author; and Mircea the painter who can’t understand the fretful wife who supports him but teaches Brian, a young American dying of AIDS, to “fly.” These go-betweens function as mediators, as shamans — wounded healers. Because they regard the chasm with interest while never attempting to understand it, they can remain present, enchanted by pure existence. They understand that “happiness” is a false (and very American) idea — a mirage (or, as Mircea repeats to whoever will listen), “the closer you get to the horizon, the farther away it gets.”

While the seven stories present characters who navigate the chasm, the seven insightful and beautifully textured essays (translated by Alexandra Carides) give us a guide to that navigation — language itself:

“Salvation through words is a personal discovery . . . What are words? Are they energy, matter, or ineffable beings? Where do they come from and where are they heading? . . . We are left with metaphor to enable us to explore what is otherwise inaccessible.”

Of that fraught (and very American) word-idea “happiness,” Firan writes:

“What is called ‘happiness’ oscillates between being entertainment, having fun, and enjoying — palliatives to convince one that life is worth living.”

Thus even happiness oscillates on its own trajectory (a trajectory of our own invention, of course) over the chasm. But the chasm will always remain ours to navigate and live within. If our pole star is language and our map metaphor, then Firan’s illuminating tales are our worthy vessel.

Sharon Mesmerin Brooklyn Rail


As in her novella, The Farce, Carmen Firan, in this collection of short stories and essays, wields, in the best European tradition, her wit, her subtle irony, and her wise observations. Like Firan herself, her characters are immigrants who had come to dream big in the land of Amerika--they are funny, intelligent and a pleasure to spend time with, even when, or especially when, gloomy and despairing. In his introduction to the book, Andrei Codrescu dubs Firan The Chekhov of Queens; read these stories and essays and you will see why.

Tsipi Keller, author of Jackpot, on Amazon


"In the paper house of words, Carmen Firan occupies a sunlit room. Whenever she goes anywhere, whether in the bazaar of Queens to buy chick-peas from an Egyptian or olive-oil from a Greek, or to the Black Sea to speak before a distinguished audience of Romanian literati so steeped in books they give off a babylonian hue, Carmen takes her house of words with her, folded in the shape of a fan. As she banters with her neighbors or exchanges health (physical and mental) information with them, or intones eruditely over the sound of the sea, she fans herself expertly, picking up cadences and phrases that are instantly absorbed into her fan. I imagine that later, when she unfolds her house of words again and sits before the window on which she taps her new discoveries, she becomes many Carmens: Carmen the story-teller, Carmen the poet, Carmen the hypnotist-healer, Carmen the thinker.
In this collection, we meet Carmen the story-teller, a sharp observer, an ironist, an exacting but tender flayer of reality’s outer skin. The immigrant plumber and the exiled artists who live between worlds (though they might physically reside in Queens) find themselves at home in Carmen’s stories. Her characters move leisurely in these tales, like guests invited to a very special party the purpose of which is known only to their hostess. That purpose, revealed or half-revealed, is that of making them feel OK about being strangers in a strange land because there are no strangers or strange land inside the human body (or else all is strange), and, anyway, they are in Carmen’s compassionate house of words where wine and talk flow as if no one has ever left the womb. Naturally, they all have to leave sometime (as the wonderful plumber in “The Boiler Man” reflects), and when they do, Carmen the thinker appears, reflecting about the condition of strangeness, of not being home, of being home, of what the word “home” means.
Carmen the thinker meditates on words until she suddenly metamorphoses into Carmen the sorceress, a powerful figure capable of healing and destroying. She chooses to heal and discovers that powerful images can cause physical transformations. Her metaphors put on bodies, her words dress up. Soon, outside her door form several lines: shabbily dressed peasants descending straight down from an immemorial history, immigrants from the 20th century dressed in second-hand clothes from the pushcarts of Lower Manhattan, and an elegant and aloof clientele of monocled esthetes and ivy-covered neo-byzantine elegiasts who do their best to pretend that they are not with the others. Carmen receives them all.
Carmen’s sybilline and hypocratic personae are evident in this book of “Flesh and Words,” as are her fabulous story-telling gifts. She is simultaneously the Chekhov of Queens and the Sorceress of the Carpathians. Personally, I am lucky to know her also as Carmen, my friend, who knows everyone and everything going on in the world of letters on both sides of our Atlantic (from Sibiu, Transylvania through Bucharest, Romania to Queens, New York and Miami, Florida), and I am fortunate to be able to call on her unfailing sense of what goes on in this world. I get pretty confused most of the time. From a distance (any distance, no matter how far) I can land like an ungainly and muddy octopus right on the exquisite carpets in her sunny house of words, and be welcome. That’s a privilege, surely, but she has many friends who feel equally benighted by her generosity.
After all this, to say that she has impeccable taste might sound like a turkey gobbling after the nightingales have sang, but I mean it to mean that she knows true measure, that she is demotic and sound. Her stories and essays, like her poetry, fold perfectly into her instrumental fan. The reporter might say that she knows how to hear and how to render, and the poet that she can find the music in the noise. The rest of me just digs reading her.

Andrei Codrescu, "A Fan's Notes", author of Wakefield, NPR commentator

“The secret of how the deeply farcical and the profoundly human can coexist and engender one another has been patented by Eastern European writers. Carmen Firan's stories are heirs to that tradition, and the world of her stories is filled with the pathos of people caught by uniquely contemporary dilemmas. These are stories of exile, loss, history, love, and just plain surprise at the oddness of being human at this time. Poetry and humor infuse her world, and the chill of strange magic is always in the air…An exciting view of life, love, and the meaning of existence, through the eyes of a renowned East European writer... Carmen in New York, like Lorca in New York, is both tonic & necessary.”

Andrei Codrescu, author of Wakefield, NPR commentator


“Poet, writer, essayist, Carmen Firan is blessed with an open, complementary personality, not a closed one. In an outstanding, original way, this author knows how to endow ideas with concreteness and give an aura of imagination to realist observations.
Though in this book her poems are missing, POETRY breathes throughout, even in its erudite passages. Carmen Firan demonstrates in its two reciprocative sections, that there are no bodiless ideas or fleshless words. This, finally, calls itself Talent and Creativity.

Nina Cassian, author of Take My Word for It

“Carmen Firan is a crafter of wickedly satirical, sly, and subtle short fictions that continually surprise the delighted reader, while illuminating some of life’s crazier and more poignant perspectives…. Her subtle yet vividly intense writings of the artist’s inner life range from Bucharest and New York to invented submarine and subterranean landscapes of mind. Mixed in her bitter memory of an oppressive totalitarian society is her sparkling ironic wit.”

Isaiah Sheffer, artistic director of Symphony Space and host of NPR series, Selected Shorts

“Who is Carmen Firan? A voice broken by exile like glass shattered against a rock. But all these pretty shards, in the naked light, said something, too, to this woman who can’t leave language alone; and patiently she gathered them, risking the cuts, to fashion a new, fractured voice for a New World…. She kept speaking and kept writing, and thus brought us the gift of her wonderful words that became the swirling pages of this wonderful book….
“It took a survivor of Eastern European tyranny like Carmen Firan to reveal the true absurdity of the American story. What seems normal and mundane to our jaded eyes becomes surreal and even a little bit tragic through the wry lens of her writing. In sculpted, often striking prose, she catches the sad poetry of our everyday disappointments and turns the boredom and alienation of some banal lives into a gentle, universal music. These cruel, gentle and human tales are cool, brittle, yet touching and soulful. Anyone should be able to relate deeply to them.”

Bruce Benderson, author of User and The Romanian

“Blending the subtlety of a poet, the passion of the novelist and the dramatic sense of the playwright, Carmen Firan’s beautiful and powerful writings, charged with gloom and passion, recreate her struggles not only with life and love, with her history and ours, but with the beasts of language, whether invasive or voracious or fugitive. In this war of words, she indisputably wins. As readers we can only praise the inspired author for recreating ‘the farce of living’ with such authenticity and talent.”

Harry Mathews

“Firan’s odd humor recalls Tristan Tzara but it’s set in New York City and environs where she has lived for the last decade… Her works have deep layers of darkness intermingled with dazzling moments of comic sadness…. Her book The Farce is probably the best book I’ve read in ten
yeas. A deep calm inside of a tumultuous earthquake where every step or non-step could cost one’s life or liberty…. Listen to Firan’s voice from a great distance, whispering from directly inside the discombobulated cities of the heart.”

Kirby Olson, Editor, To Wit


Reviews in Romanian

Umbra Pierduta - Editura Polirom, 2018

- Romania Literara

- Observatorul Cultural

- Recenzii despre Filme si Carti

- Book Blog

Editura Curtea Veche

Horia Gârbea
La editura Curtea Veche a apărut un volum agreabil de povestiri semnat de Carmen Firan. Binecunoscută mai ales ca poetă, stabilită în SUA, la New York, autoarea are si numeroase calităti de prozatoare: spirit de observatie acut, capacitatea de a reproduce registre diverse ale limbajului, caracterizante pentru personajele sale, forta de a crea intrigă si suspans. Cu toate aceste daruri, plus o sănătoasă ironie, nelipsită de nuanta autoironică, prozatoarea porneste la treabă fără complexe si are un bun dozaj al mijloacelor si mai ales facultatea de a nu extinde o povestire mai mult decît miza ei poate să suporte. Astfel cititorul nu ajunge să se plictisească niciodată, nu este sufocat de detalii și razne analitice, inutile într-o acțiune dinamică, nu îi sînt băgate cu sila sub ochi vreo teză ori vreo morală.

Carmen Firan scrie proză realistă, simplu si activ, gazetăreste aproape, speculînd abil faptul divers, mica întîmplare inedită. Tematic, textele lui Carmen Firan sînt referitoare la emigrație, acțiunile se petrec dincolo de Ocean și au ca personaje mai ales emigranți europeni, nu rareori români, uneori polonezi, ruși, asiatici. Povestile sînt contemporane, cu nerv si haz. Sigur, impactul Lumii Noi, încă destul de bizare pentru europeni, asupra acestora, mai ales a esticilor care îsi caută locul în ea este un filon ca si inepuizabil.

Autoarea speculează din plin situațiile cu tot hazul si cu toată tristetea lor. Astfel ea crează niște povestiri destul de apropiate de cele ale lui Isaac Bashevis Singers care utiliza spectaculos experiența sa de nou-venit, cu traditii si prejudecăti, în America „liberă”, de fapt prizoniera altui set de traditii si de prejudecăti. Numai că America lui Singers era una foarte diferită de cea post-modernă cu care se confruntă personajele lui Carmen Firan. Se poate usor bănui că multe dintre povestirile volumului pornesc de la fapte reale, trăite sau auzite în primii ani ai acomodării sale cu realitatea marelui oras New York. Iar dacă le-a inventat, păstrînd doar spiritul impactului cu o realitate diferită, cu atît mai bine. Astfel e povestea lui Sasha, sculptor fugit din Uniunea Sovietică a monumentalului de tip stalinist, care nu îsi poate plasa frumoasele sculpturi în State pentru că o galerie se ocupă numai de morti iar alta îi cere să adauge frumosului lup singuratic din bronz o fetiță pentru că are în vedere un colectionar de grupuri statuare si bibelouri reprezentînd-o pe Scufita-Rosie. Artistul estic refuză „concesia măruntă”, dar e călcat de o masină, deci se poate deduce că acum va interesa „prima” galerie. Un botez românesc la New York combină tot ce au mai trivial si kitsch cele două culturi. Orgoliile scriitorilor români în exil sînt caricaturizate nemilos. O poloneză emigrantă, neatentă la ce-i în jurul ei, primeste sfatul de a se ruga măcar din exteriorul bisericii de lîngă un părculet. E uimită că metoda functionează: apăsarea vietii se reduce la rugăciune, fie si din afara edificiului. Descoperă mai tîrziu că încurcase părculetele si se rugase la clădirea postei, dar ce bine îi mersese! Cu astfel de subiecte si o scriitură sprintară, Carmen Firan poate satisface numerosi cititori.

România literară Nr.30 din 3 August 2007
Metafora vindecătoare - de Grete Tartler

Cine are curiozitatea să acceseze site-ul new-yorkez de hipnoterapie, va descoperi uluit fotografia poetei Carmen Firan, şi dedesubt explicaţia: "Certified clinical hypnotherapist &counsellor. Member of the American Board of Hypnotherapy". Surpriza nu este totuşi atât de mare pentru cei care ştiu că această scriitoare, absolventă a unei Facultăţi de Matematică, stabilită din 2002 la New York, cu numeroase cărţi traduse sau scrise direct în engleză, din 2005 membră a Asociaţiei Naţionale Americane de Hipnoză şi a Comitetului American de Hipnoterapie, este o Săgetătoare cu vocaţia înţelepciunii, dar şi a aventurii şi schimbării, o personalitate atât de complexă încât lasă mereu la iveală altă sclipire a cristalului multiplu şlefuit.
Schimbarea de identitate pentru care a optat Carmen Firan dovedeşte o mare încredere în rezultatele concrete ale cuvintelor, arta pe care poeţii o stăpânesc intuitiv. Da, cuvintele sunt cele care pot aduce (apud Freud) cea mai mare fericire şi cea mai cumplită disperare; prin mesajele lor, intenţionate sau nu, te îndeamnă să creezi realitatea, stimulînd sensibilitatea, simplificând rezolvarea conflictelor, aducând înţelegere şi respect între oameni diferiţi; ele pot fi pietrele pe care păşeşti pentru traversarea torentului. Rostim zilnic mii de cuvinte fără a lua în serios puterea lor de a schimba lumea.
Eseurile publicate de Carmen Firan pornesc de la certitudinea că alegerea cuvântului potrivit e cheia succesului, că energiile benefice pot fi stimulate de acesta. Limbajul purtător de iubire aduce putere, dăruieşte echilibru şi integritate; rostirea cuvintelor pozitive poate duce la o transformare de viaţă, la cea mai mare victorie a existenţei noastre. "În copilărie alegeam un cuvânt şi îl repetam la nesfârşit, până ce îşi pierdea sensul. Silabele... păreau ca dintr-o limbă străină, încă neinventată sau demult părăsită.... Continuam să repet acelaşi cuvânt până la completa lui descărnare, până nu mai rămânea din el decât osul alb, fragil, o falangă ridicată spre cer..." (În căutarea esenţei).
Astfel dematerializate, cuvintele sunt visate, salvate, protejate. Spre deosebire de "cuvintele impuse de dictatură, care puteau intra în două pagini de dicţionar... un coşmar lingvistic din care fiecare se salva cum putea", limbajul artiştilor avea nuanţe, mister, evadând în fabulă şi imaginaţie. Spre deosebire de cuvintele "abuzate", demonetizate, obosite - aceleaşi în mentalitatea catastrofică a lui "se poate şi mai rău" a regimului comunist şi în optimismul american al refrenului "don't worry, be happy" - taifasul şi filozofarea balcanică stârneau plăcerea confabulaţiei, constituiau o terapie de grup. Exactitatea exprimării riguroase, lipsite de îndoială, n-a ajuns vreodată să se ridice până la esenţă. Ea nu ne poate pune în armonie cu noi înşine, cu lumea şi divinitatea.
Emigrarea a însemnat pentru Carmen Firan, ca şi pentru mulţi alţi scriitori, "o renaştere înăuntrul altui înveliş de cuvinte sau... o moarte, simbolică şi ea". De obicei, concentrarea duce la clarificare benefică, la vădirea talentului scriitoricesc, dar poate provoca şi înstrăinarea prin limbaj. Metafora îşi protejează unicitatea, îşi încuie bine magicul şi face cheia scăpată.
Pentru un scriitor care a ales o nouă "casă a limbajului", tema traducerilor şi a relaţiei scriitor-traducător devine preocupare permanentă. Asocierea sunetelor, misterul reuşitei unei traduceri nu au explicaţie logică. De aceea, a recurge la Horoscopul limbajului (cum se numeşte unul dintre eseurile inculse în volum) pare un lucru de la sine înţeles. Carmen Firan îl citează pe discipolul lui Steiner, Yehuda Tagar, teoreticianul "filofoneticii" (al efectului produs de intonaţia anumitor sunete şi cuvinte aspra unităţii trup-spirit), care identifică forţe ascunse în limbaj, tipare acustice capabile de a produce modificări mentale sau de comportament. Tagar vorbeşte despre sunete înzestrate cu atitudini, stări şi acţiuni reglate de inflexiunea rostirii, ton şi muzicalitate. Anumite similitudini în diverse limbi se datorează faptului că experienţe asemănătoare sunt exprimate prin sunete asemănătoare. Este linia pe care a mers în Europa, spre a cita doar un nume foarte cunoscut, Ernst Jünger, iar în România, compozitorul Octavian Nemescu.
Eseuri precum Tipuri şi categorii de metafore sau Metafora vindecătoare atrag atenţia asupra metaforei existenţiale (apanajul artiştilor), metaforei politice, religioase, comerciale. Oamenii au predispoziţia de a accepta mai degrabă sensul metaforic decât pe cel direct. "Refuzăm să acceptăm moartea, dar suntem gata să îmbrăţişăm ideea reînvierii, a paradisului, a călătoriei eterne prin univers în aşteptarea reîncarnării.... Ne e mai teamă de iadul de dincolo decât de cel de aici". Metafora, care face copilăria fericită (poveştile sunt citite în special seara la culcare, tocmai pentru că universul lor simbolic oferă siguranţă şi refugiu liniştitor) poate fi utilă terapeuţilor, celor care au înţeles că pe măsură ce societatea îşi revendică triumful funcţionării eficiente... alienarea şi depresiile nu sunt un moft". Tensiunea, stress-ul, nefericirea "care bântuie o lume croită grandios, care îşi are însă preţul şi victimele eiť ar putea fi îmblânzite cu ajutorul metaforei vindecătoare.
Rugăciunea este "un exemplu al puterii cuvintelor bine alese şi direcţionate instinctiv spre atingerea unor scopuri concrete (îndepărtarea bolii, răului, nedreptăţii) sau a unor praguri spirituale evoluate (iertarea, smerenia, împăcarea)". Împăcarea cu rosturile lumii "prin înţelepciunea care exclude resemnarea, dar ţine mintea trează, curioasă, deschisă", prin renunţarea la orgoliu, prejudecăţi şi suficienţă, prin blândeţe, toleranţă şi iertare, nu vine neapărat din cărţi sau din filozofie. "Bunicii noştri acordau importanţă fiecărui cuvânt pe care îl scoteau pe gură... erau mânuitori genuini ai metaforelor existenţei". Nu degeaba, scrie Carmen Firan, în credinţa populară "cuvintele puteau îndupleca zeii, aduce ploaia, lega şi deslega spiritele de energii ascunse, crea blesteme dar şi miracole tămăduitoare, puteau schimba destinul ori împăca şi ierta sufletul după moarte".
Dacă realitatea e creată de oameni, dacă "trăim ceea ce reuşim să înţelegem", metafora vindecătoare ne poate pune în acord cu noi înşine, "deschizând canalele comunicării autentice şi binefăcătoare cu ceilalţi". Eseul Terapia prin metafore face referire la psihiatrul Milton Erickson, fondatorul hipnoterapiei permisive, ale cărui reuşite porneau de la spunerea unei poveşti în care metafora juca un rol determinant. "Hipnoterapia îşi bazează teoriile pe afirmaţia că din confruntarea voinţă-imaginaţie, imaginaţia iese întotdeauna învingătoare.... să lăsăm visul... să se desfăşoare în naivitatea lui şi să fim spectatori entuziaşti la propria noastră înscenare de destin". Pe de altă parte, avertizează Carmen Firan, comenzile false trimise către subconştient pot fi citite de acesta ca fiind reale, ceea ce poate provoca instaurarea stării închipuite. "Ipohondrii se vor îmbolnăvi până la urmă de-adevărat. Nemulţumiţilor li se va lua darul. Înţelepciunea populară mai spune că de ceea ce ţi-e frică nu scapi, gândurile se materializează în forme deja modelate imaginar".
Citind - ca pe o convingătoare poveste - Puterea cuvintelor, mi-am amintit de una din scrierile lui Al-Gahiz (sec. 9), în care un sultan plătea poveştile cu "ideea de bani". Totuşi, ce lume dincolo de Ocean! Hipnoterapia o fi având rezultate concrete în America, dar în România, unde toată lumea e puternică în cuvinte, nu i-ar trece nimănui prin minte, chiar dacă ar avea bani destui, că ar putea să-i cheltuiască pentru a fi... împăcat cu sine. Ca să nu mai vorbim de împăcare, în general.


Scrisul Românesc, 2007

Despre volumul Puterea Cuvintelor de Carmen Fian
Ovidiu Ghidirmic

Un eseu de filosofia limbajului

Născută la Craiova, la 29 noiembrie 1958, Carmen Firan a fost o vreme director de programe la Centrul Cultural Român din New York, unde s-a stabilit în anul 2002.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi a PEN American Center, coeditor al revistei Interpoezia din New York, Carmen Firan face parte dintre acei scriitori care aparţin celor două culturi, română şi americană, a căror operă a apărut în mai multe ediţii bilingve, contribuind, din plin, la buna cunoaştere şi apropiere dintre cele două culturi, fiind coautoare a Antologiei de poezie americană contemporană. Locul Nimănui („Cartea Românească“, 2006) şi a Antologiei de poezie română modernă şi contemporană. Născut în Utopia („Talisman Publishers“, SUA, 2006).
Carmen Firan este poetă şi prozatoare. A scris dramaturgie, literatură pentru copii şi scenarii de film. Poezia lui Carmen Firan a avut o evoluţie de-a dreptul spectaculoasă, de la volumul de debut, Iluzii pe cont propriu („Scrisul Românesc“, 1981) şi până la volumul atât de semnificativ intitulat Cuvinte locuite („Scrisul Românesc“, 2006). Extrem de incitantă şi provocatoare rămâne şi proza lui Carmen Firan, în special volumul de nuvele şi povestiri Caloriferistul şi nevasta hermeneutului („Polirom“, 2005), despre care am avut ocazia să mă pronunţ chiar în cadrul acestei rubrici.
Aspirând să fie ceea ce se cheamă o „scriitoare totală“, Carmen Firan ne surprinde, acum, cu volumul recent apărut: Puterea cuvintelor („Scrisul Românesc“, Fundaţia – Editura, 2007), care este un eseu de filosofia limbajului, domeniu fascinant şi vastă disciplină ale cărei baze au fost puse de Wilhelm von Humboldt, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Marele lingvist, filosof şi antropolog german a fost primul care a observat că limba nu este ergon („lucru“), ci energeia, adică „proces“. Ceva mai târziu, discipolul său, Karl Vossler, făcea remarca esenţială după care limba nu este numai un mijloc de comunicare, ci îndeplineşte şi o funcţie estetică. Vossler a realizat, astfel, o revoluţie aproape copernicană în filosofia limbajului, deplasând accentul pe latura estetică şi privind chiar limbile naţionale ca stiluri (Limbile naţionale ca stiluri). De aici şi până la Martin Heidegger, cel mai mare gânditor al veacului trecut, nu este decât un pas. După marele filosof existenţialist german, în Originea operei de artă, „limba însăşi este poezie şi încă în gradul cel mai înalt“, iar „omul locuieşte în cuvânt“. Cât de heideggerian sună titlul volumului de versuri al lui Carmen Firan Cuvinte locuite! Ceea ce dovedeşte că poeta a trăit aceeaşi obsesie ca şi marele filosof german.
Puterea cuvintelor este o temă obsedantă pentru orice scriitor adevărat, convins de supremaţia Logosului, spre care aspiră necontenit şi care reprezintă chiar sensul fundamental al existenţei sale. În treacăt fie spus, nu întâmplător unul dintre corifeii romantismului englez se numeşte, după cum bine se ştie, Wordsworth, pseudonim care exprimă aceeaşi idee de putere a cuvintelor! Marcată de o puternică trăire interioară, Carmen Firan nu putea să rateze o temă atât de fecundă şi generoasă. Dar, autoarea nu şi-a propus să realizeze, prin această carte, un studiu ştiinţific propriu-zis, ci un eseu de filosofia limbajului, cunoscându-şi foarte bine obiectivele şi forţele, aşa cum ţine să ne precizeze: „Nefiind un studiu ştiinţific, ci o experienţă emoţională personală şi impresionist-declarată, acest eseu îşi asumă doar subiectivismul formulărilor“. Declaraţie plină de modestie, ce nu-i diminuează însă cu nimic meritele reale ale lucrării, ci îi aduce, dimpotrivă, un plus de personalitate şi originalitate, decât dacă ar fi întreprins un studiu sec şi pedant, o compilaţie pe această temă, practic, inepuizabilă.
În primul capitol, În căutarea esenţei, eseista încearcă să-şi răspundă la întrebarea: care sunt cuvintele puternice, pline de forţă? Acestea nu pot fi decât cuvintele care încearcă să surprindă esenţele. Heidegger a teoretizat, cu o expresie proprie: „rostirea esenţială“. Aşa stau lucrurile şi dintr-o perspectivă fenomenologică, dacă aplicăm faimoasa metodă husserliană a „reducţiei eidetice“, a reducerii la esenţă. Cuvintele puternice sunt cuvintele încărcate de sensuri, pline de miez, ce formează „rostirea esenţială“. La antipodul lor sunt cuvintele goale, seci, lipsite de sensuri, de conţinut, ce intră în banala logoree cotidiană, mergând până la „beţia de cuvinte“, cum o numea Titu Maiorescu, ce desemnează patologia limbajului. Dacă ţinem cont de opoziţia blagiană Tăcere – Cuvânt, cuvintele puternice, pline de miez, sunt cele ce se nasc din Tăcere, adică din reflecţie, din meditaţie.
Repetiţia, clişeizarea, şablonizarea, standardizarea sunt cele care duc la demonetizarea cuvintelor şi la lipsa de comunicare autentică. Este denunţat „limbajul de lemn“ din socialism, dar şi alienarea pe care o produce computerizarea din societatea de consum, în acest caz având de a face cu Înstrăinarea prin limbaj, titlul celui de-al doilea capitol al cărţii lui Carmen Firan. În lumea capitalistă modernă, singurătatea este apăsătoare. Eseista se simte, la New York, ca profetul Iona în pântecele balenei, a Leviathanului biblic, referindu-se, în subtext, la cunoscuta dramă a lui Marin Sorescu, dar şi la celebra afirmaţie a lui Nietzsche: „Singurătatea m-a înghiţit ca o balenă“.
Eseul lui Carmen Firan capătă, pe alocuri, o tonalitate confesivă, atunci când este vorba de experienţa personală trăită în SUA. Deosebit de interesante sunt consideraţiile despre expresiile uzuale specifice din cele două limbi, română şi americană, care divulgă mentalităţi şi atitudini diferite. Dar, peste tot, fiinţa umană se confruntă cu singurătatea, cu boala, cu bătrâneţea şi cu obsesia morţii. Drama umană este, în esenţă, aceeaşi peste tot. Marea problemă este cum să exorcizăm răul prin puterea cuvintelor? De fapt, aceasta este întrebarea capitală la care încearcă să răspundă Carmen Firan, în cartea sa, care nu este numai un eseu de filosofia limbajului, ci şi de filozofie a existenţei, în acelaşi timp.
În succintul capitol Semnificaţia Începutului, eseista desfăşoară o impresionantă erudiţie despre importanţa, cu totul excepţională, pe care o acordau cuvântului cei vechi, civilizaţiile şi culturile antice, ce profesau o adevărată supremaţie a Logosului. Dacă n-ar fi să amintim, aici, decât Cartea Facerii, din Vechiul Testament, în care lumea s-a născut prin Logosul divin. Aceasta este şi cea mai frumoasă variantă a mitului cosmogonic fundamental, în care geneza lumii este explicată prin Cuvânt: „La început a fost cuvântul“. Este o concepţie care presupune un recurs ad originem. De aici şi titlul acestui capitol, unul dintre cele mai substanţiale ale acestui eseu. Din păcate, în lumea modernă, desacralizată, secularizată, o lume părăsită de zei, pândită de standardizare, uniformizare, globalizare, comercializare, cuvântului nu i se mai acordă aceeaşi importanţă. Cuvântul a decăzut din demnitatea sa iniţială, şi-a pierdut din har şi a devenit un vehicul de reclamă şi de sloganuri politice. Trebuie să ştim să-i restituim cuvântului vigoarea simplă a Începutului, încărcătura magică, dacă vrem ca lumea modernă şi tehnocratică să nu fie învinsă de propriii demoni şi umanitatea să nu dispară.
Despre Metafora revelatoare – titlul unui alt capitol – ştim de la Lucian Blaga, care împărţea metaforele, în Geneza metaforei şi sensul culturii, în două mari categorii: „revelatorii“ şi „plasticizante“, mai importante fiind, după marele nostru filosof al culturii, cele „revelatorii“, pentru că aduc un inevitabil spor de cunoaştere.
Şi, cu aceasta, am rezumat prima parte a eseului, intitulată Puterea cuvintelor. Cea de a doua poartă un titlu arghezian: Cuvântul potrivit. Cuvintele puternice sunt „cuvintele potrivite“, spuse la „momentul potrivit“, cum bine precizează eseista. Altfel spus, cuvintele trebuie să fie bine alese, dacă vor să fie „cuvinte puternice“.
În capitolul Tipuri şi categorii de metafore, Carmen Firan recurge la o clasificare, sui generis, a metaforelor, într-o lume standardizată şi uniformizată: existenţiale, politice, speculative (comerciale), artistice şi religioase, cele mai periculoase fiind, după opinia autoarei, acestea din urmă, într-o lume ameninţată de conflictul confesiunilor şi de fundamentalismele religioase. Peste toate aceste categorii de metafore, eseista pune mai presus: „Metafora vindecătoare“, categorie proprie, în care se vede contribuţia personală a autoarei. „Metafora vindecătoare“ este metafora prin care se produce exorcizarea răului prin limbaj, prin forţa cuvintelor.
Cel mai profund şi original capitol rămâne Horoscopul limbajului, în care Carmen Firan valorifică tezele lui Rudolf Steiner, celebrul savant austriac, specialist în ştiinţele oculte şi ale discipolului său, israelianul Yehuda Tagar.
Rudolf Steiner, fondator al Societăţii Antroposofice (1912), aplică, în filosofia limbajului, poetica elementelor al lui Gaston Bachelard, care îi are, la rândul ei, punctul de plecare în filosofia antică. După Rudolf Steiner, cuvintele pot fi clasificate în funcţiile de cele patru elemente pe care anticii le puneau la baza universului. „Cuvintele de apă“ sunt cuvintele fluente ale oratorilor, care se exprimă dezinhibat, natural, fără complexe. „Cuvintele de aer“ sunt cele care exprimă transparenţa esenţelor şi o mişcare ascensională spre Divinitate. Acestea sunt cuvintele artiştilor şi filosofilor. „Cuvintele de foc“ sunt cuvintele patetice, incendiare, ale profeţilor şi revoluţionarilor. „Cuvintele de pământ“ sunt cuvintele interiorizate şi profunde ale savanţilor.
Yehuda Tagar profesează o Filofonetică, stabilind relaţii între sunete şi constelaţiile cosmice, implicit, semnele zodiacale.
Partea cea mai originală a eseului lui Carmen Firan constă în definirea metaforică şi foarte personalizată a unor concepte esenţiale: iluzie, speranţă, autosugestie. Definiţii pe care nu le-am mai întâlnit la nici un alt autor: Subconştientul este: „câinele de pază dintre real şi imaginar“; „Speranţa este o tendinţă naturală, iluzia este o construcţie forţată“; Autosugestia este „o formă de comunicare a conştientului cu subconştientul“ ş.a.m.d.
În finalul eseului său, Carmen Firan pune de acord filosofia limbajului cu hermeneutica ontologică şi teoretizează importanţa cercului hermeneutic.
Nu putem să cucerim lumea dacă nu o înţelegem. Cercul hermeneutic este cercul înţelegerii sau al comprehensiunii. Acestea sunt conceptele-cheie ale hermeneuticii. Cercul hermeneutic este şi un cerc ontologic, totodată. Trebuie să ştim să ne trasăm un cerc al existenţei şi să ne aşezăm în centrul lui, înconjuraţi de fiinţele şi lucrurile pe care le îndrăgim.
Acesta este tot secretul vieţii – ne spune Carmen Firan, într-o carte, pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de fermecătoare, străbătută de un dens şi tulburător lirism şi care aparţine unei poete cu totul remarcabile a epocii contemporane.